FAQ

Atunci când este realizată într-un mod sustenabil, acvacultura poate contribui la soluționarea unora dintre cele mai presante probleme cu care ne confruntăm în prezent.

— Acvacultura furnizează alimente nutritive și diverse unei populații mondiale în creștere.

— Acvacultura reduce necesitatea de a captura mai mulți pești sălbatici pentru a răspunde cererii tot mai mari de pește și, prin urmare, contribuie la conservarea stocurilor de pește.

— Poate furniza alimente proaspete și locale. Aprovizionarea cu alimente mai aproape de consumator permite reducerea emisiilor de carbon în transporturi.

— Acvacultura poate produce alimente și furaje cu un impact mai redus asupra climei și a mediului decât alte tipuri de agricultură (de exemplu, creșterea bovinelor pentru lapte sau carne). Consumând mai multe alimente din acvacultură, putem, de asemenea, să reducem presiunea pe care o exercită agricultura asupra terenurilor.

— Activitățile de acvacultură pot fi o sursă de venit și de dezvoltare pentru comunitățile costiere și rurale îndepărtate, unde sunt disponibile puține alternative. Anumite tipuri de acvacultură contribuie la conservarea ecosistemelor și a biodiversității (de exemplu, creșterea moluștelor, acvacultura extensivă în iazuri și zone umede, precum și creșterea algelor și a altor nevertebrate). Aceste servicii includ curățarea apei din excesul de nutrienți și de materie organică sau conservarea și refacerea ecosistemelor și a biodiversității.

Înainte ca fermele de acvacultură să poată funcționa, viitorii producători din sectorul acvaculturii trebuie să obțină o autorizație din partea autorităților naționale competente (uneori autoritățile regionale pot fi responsabile pentru autorizare). În evaluarea lor, autoritățile verifică dacă locația propusă este adecvată și analizează cu atenție impactul potențial al fermei asupra mediului.

— Producătorii din domeniul acvaculturii au nevoie de autorizație înainte de a utiliza apă de mare sau apă dulce pentru fermă. Atunci când sunt readuse în mediu, starea corpului de apă nu trebuie să se deterioreze.

În plus, unitățile de acvacultură trebuie să fie înregistrate sau aprobate de autoritățile sanitare care se ocupă de sănătatea animală, iar atât fermierul, cât și aceste autorități au obligația de a supraveghea eventualele boli.

— După obținerea tuturor autorizațiilor, producătorii din domeniul acvaculturii trebuie să respecte mai multe condiții pentru a se asigura că activitățile de acvacultură respectă mediul, sănătatea umană și animală și bunăstarea animalelor.

— Exploatațiile autorizate trebuie să continue să monitorizeze impactul lor asupra mediului.

— Pentru a proteja mediul, producătorii pot utiliza numai furaje, produse de curățare și medicamente autorizate.

— În ceea ce privește sănătatea animală, fermierii au, de asemenea, obligația de a ține mai multe evidențe, inclusiv cele referitoare la numărul de animale care intră și ies din exploatație și la numărul de animale care mor. Ei trebuie, de asemenea, să țină evidența măsurilor pe care le iau pentru a preveni și a gestiona orice risc de boală. Pentru a proteja sănătatea consumatorilor, fermierii din sectorul acvaculturii trebuie să respecte reguli stricte de igienă alimentară și de sănătate a animalelor, Având obligația de a utiliza numai furaje autorizate și controlate.

— Utilizarea medicamentelor de uz veterinar necesită o prescripție din partea unui medic veterinar și sunt permise numai medicamentele de uz veterinar autorizate, cu respectarea perioadelor de așteptare și a limitelor de reziduuri prescrise. Fermierii trebuie să țină evidența tuturor medicamentelor de uz veterinar pe care le folosesc și să păstreze o copie a prescripțiilor.

În plus, fermierii trebuie să asigure un tratament uman al animalelor de fermă pe tot parcursul ciclului lor de producție și în timpul sacrificării și al transportului.

Pentru a ști dacă un proiect de acvacultură poate fi realizat într-o zonă, trebuie efectuat un studiu de viabilitate a zonei (de exemplu, disponibilitatea apei de calitate, neinterferența cu alte utilizări, condițiile pentru stabilirea siturilor de acvacultură în zonă) și a posibilelor specii care urmează să fie cultivate. Există multe situri posibile pentru acvacultură (de exemplu, pe uscat, în apele de coastă, în larg, în estuar, în iazuri, lângă râuri). Pentru a obține o autorizație, fiecare sit are condiții diferite, iar studiile care urmează să fie efectuate sunt diferite. Autoritățile competente identifică uneori zonele studiate anterior în care activitatea de acvacultură este posibilă și prioritizată, ceea ce face ca obținerea autorizațiilor pentru o fermă din zonă să fie mai rapidă.

Deși teoretic toate speciile de pești ar putea fi utilizate pentru acvacultură, doar câteva dintre acestea (aproximativ 10) reprezintă în prezent o parte importantă a producției acvicole a UE. În special, sunt crescute speciile a căror biologie este bine cunoscută și a căror reproducere în captivitate este posibilă. În același timp, trebuie să existe o cerere pe piață pentru aceste specii și un preț de piață care să permită profitabilitatea producției.

Există metode de producție foarte diverse pentru speciile de acvacultură din UE, unele dintre principalele metode fiind următoarele (tabelul CSTEP cu date economice privind acvacultura, 2023):

— Incinte, țarcuri, sisteme de recirculare și rezervoare pentru somon;

— Rezervoare și căi navigabile, sisteme de recirculare și iazuri pentru păstrăvi;

Țarcuri, rezervoare, iazuri, sisteme de recirculare pentru biban-de-mare și doradă;

— Plute, policultură, linie logaritmică pentru midii;

— Iazuri, rezervoare, căi navigabile, gaje, policultură pentru crapi;

— Pe fundul mării, paragate, plute și policultură pentru stridii;

— Iazuri, căi navigabile, rezervoare pentru crustacee;

— Pe fund, tancuri și căi navigabile, țarcuri, sisteme de recirculare, policultură, plute, paragate, cisterne pentru alge marine;

— Bioreactoare cu sistem deschis sau închis pentru microalge.

În plus, în primele stadii de creștere, majoritatea speciilor de pești și a algelor marine trebuie să se afle într-un incubator și într-o pepinieră. Semințele de moluște sunt produse în incubatoare sau colectate din natură.

Ca orice activitate economică, acvacultura are un impact asupra mediului. Acest lucru depinde de calitatea gestionării activității, de caracterul adecvat al amplasamentului și al sistemului de producție. Atunci când este gestionată în mod corespunzător, acvacultura poate fi, de asemenea, o metodă de producție a proteinelor cu o amprentă de carbon și de mediu mai mică decât alte tipuri de creștere. În plus, anumite forme de acvacultură (de exemplu, creșterea moluștelor, acvacultura în iazuri și zone umede și creșterea algelor și a altor nevertebrate), atunci când sunt gestionate în mod corespunzător, pot oferi numeroase servicii ecosistemice. Aceste servicii includ absorbția excesului de nutrienți și de materie organică din mediu sau conservarea și refacerea ecosistemelor și a biodiversității.

Legislația UE în domeniul mediului și legislația națională de punere în aplicare au stabilit cadrul de reglementare pentru acvacultura din UE care asigură atenuarea impactului pe care activitățile de acvacultură îl pot avea asupra mediului (fie în ceea ce privește amprenta de carbon, efluenții, deșeurile sau alte efecte asupra ecosistemelor marine și de apă dulce), precum și faptul că activitățile de acvacultură nu dăunează în mod semnificativ ecosistemelor sau biodiversității.

Cu toate acestea, performanța de mediu a sectorului acvaculturii din UE poate fi îmbunătățită în continuare prin: (I) asigurarea aplicării integrale a legislației de mediu și a îndeplinirii obiectivelor acesteia; (II) atenuarea în continuare a impactului acvaculturii; și (iii) promovarea acvaculturii cu impact mai redus asupra mediului și a acvaculturii care oferă servicii ecosistemice.

„Orientările strategice pentru o acvacultură mai sustenabilă și mai competitivă în UE pentru perioada 2021-2030” vizează îmbunătățirea performanței de mediu a sectorului acvaculturii prin limitarea în continuare a impactului acvaculturii, precum și prin promovarea tipurilor de acvacultură care sunt cele mai benefice pentru mediu și climă, cum ar fi acvacultura trofică scăzută și acvacultura ecologică.

Acvacultura necesită o bună calitate a apei pentru a asigura sănătatea și bunăstarea optimă a animalelor acvatice, precum și rentabilitatea unei ferme acvatice. Prin urmare, combaterea poluării apei de către statele membre ale UE, în conformitate cu obiectivul ambițios de reducere la zero a poluării definit în Pactul verde european, este deosebit de importantă pentru acvacultură.

Producătorii din domeniul acvaculturii au nevoie de autorizație înainte de a utiliza apă de mare sau apă dulce pentru fermă. Atunci când sunt readuse în mediu, starea corpului de apă nu trebuie să se deterioreze. Evacuările din instalațiile de acvacultură din UE trebuie să respecte standardele riguroase ale UE privind calitatea apei, precum și reglementările naționale, regionale și locale stricte.

Anumite forme de acvacultură, cum ar fi creșterea moluștelor și creșterea algelor și a altor nevertebrate, atunci când sunt gestionate în mod corespunzător, pot îmbunătăți calitatea apei datorită absorbției excesului de nutrienți și a materiei organice din mediu.

Sistemele de acvacultură recirculante (RAS) sunt instalații de acvacultură terestre – fie în aer liber, fie în interior – care reduc la minimum consumul de apă prin filtrarea, ajustarea și reutilizarea apei.

În comparație cu acvacultura tradițională în iazuri sau în ape deschise, procesul de recirculare a apei în RAS permite controlul condițiilor de cultură și colectarea deșeurilor. În plus, acvacultura terestră evită evadarea și limitează transmiterea externă a bolilor și a paraziților. RAS oferă promisiunea unei producții alimentare mai durabile, cu un consum mai scăzut de apă dulce și distanțe de transport mai scurte, deoarece peștele poate fi crescut mai aproape de piețe. Prin controlul condițiilor de cultură, producția de acvacultură într-o instalație RAS poate fi stabilită aproape oriunde, indiferent de condițiile locale. Prin mutarea producției pe uscat, aceasta poate, de asemenea, să atenueze deficitul de spațiu disponibil și concurența pentru accesul la zonele maritime.

Pe de altă parte, o instalație RAS tinde să fie mare consumatoare de energie și costisitoare. Costurile de investiții sunt ridicate, iar tehnologia de recirculare consumă cantități mari de energie și necesită să fie controlată și gestionată de o forță de muncă calificată. În plus, tehnologia rămâne să își dovedească viabilitatea în ceea ce privește producția la scară largă, în special în ceea ce privește mediile acvatice saline.

Hrana peștilor de crescătorie trebuie să includă niveluri importante (35-50 %) de proteine foarte digerabile și energie ridicată prin grăsimi de înaltă calitate, pentru a le menține activitatea și creșterea. Materiile prime disponibile pentru fabricarea unor astfel de furaje acvatice provin din trei origini principale:

subproduse vegetale din grâu, soia și porumb.

făină și ulei de pește din pește și crustacee marine, deși ponderea lor în hrană este în scădere.

(III) În unele cazuri, și subprodusele din sectorul producției de animale terestre, care sunt foarte nutritive.

În prezent, sunt promovate sisteme de hrănire durabile, care limitează dependența de făina de pește și de uleiul de pește din stocurile sălbatice pentru producția de alimente, de exemplu, încurajând utilizarea ingredientelor proteice alternative, cum ar fi algele sau insectele, sau deșeurile provenite din alte industrii. Acest lucru se reflectă, de asemenea, în Orientările strategice pentru o acvacultură mai sustenabilă și mai competitivă în UE pentru perioada 2021-2030.

În conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2018 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice (https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A32018R0848), producția ecologică este un sistem general de gestionare a fermelor și de producție alimentară care combină cele mai bune practici de mediu și de combatere a schimbărilor climatice, un nivel ridicat de biodiversitate, conservarea resurselor naturale și aplicarea unor standarde ridicate de bunăstare a animalelor și a unor standarde de producție ridicate, în conformitate cu cererea unui număr tot mai mare de consumatori pentru produsele fabricate utilizând substanțe și procese naturale. Prezentul regulament, împreună cu anumite acte secundare relevante, prevede norme de producție detaliate pentru acvacultura ecologică, care includ cerințe de mediu, respectarea unei perioade de conversie în producția ecologică, nutriție, bunăstarea animalelor, asistență medicală și cerințe de creștere, cu densități maxime detaliate ale efectivelor pentru specii și limitări stricte privind utilizarea factorilor de producție externi, printre altele în ceea ce privește tratamentele veterinare.

Pentru a putea utiliza logoul ecologic al UE și pentru a menționa „ecologic” pe etichetele produselor lor, operatorii ecologici trebuie să fie certificați de un organism de control autorizat de autoritățile competente, care va atesta faptul că activitatea lor se desfășoară în conformitate cu Regulamentul UE privind producția ecologică.

Mai multe informații cu privire la sistemul de certificare ecologică al UE și la asigurarea respectării acestuia sunt disponibile pe următoarea pagină web a Comisiei:

Agricultura ecologică (https://agriculture.ec.europa.eu/farming/organic-farming_en). În plus, un document cu întrebări frecvente privind dispozițiile referitoare la producțiile ecologice, inclusiv un capitol privind acvacultura ecologică, este disponibil la adresa: https://agriculture.ec.europa.eu/system/files/2022-09/organic-rules-faq….

Da, acest lucru este fezabil, dar există în continuare provocări tehnice, de inginerie și de costuri. Dezvoltarea viitoare a acvaculturii oceanice offshore sau expuse va depinde de tehnologia pusă în aplicare pentru a depăși condițiile extreme ale climei oceanice, de problemele logistice legate de alimentarea fermei și de alți factori de producție, de dezvoltarea platformelor de lucru offshore și de controlul de la distanță al platformelor bazate pe internetul obiectelor (IoT) pentru a comunica și a gestiona platformele cu sisteme de optimizare bazate pe inteligența artificială.

Acvacultura multicrofică integrată (IMTA) este un tip de acvacultură în care mai multe specii acvatice de la niveluri trofice diferite (de exemplu, pești, alge marine, crustacee sau alte nevertebrate) sunt crescute în imediata apropiere în același sistem de producție pentru a îmbunătăți eficiența, a reduce deșeurile și a furniza servicii ecosistemice, cum ar fi bioremedierea.

„Orientările strategice pentru o acvacultură mai sustenabilă și mai competitivă în UE pentru perioada 2021-2030” promovează IMTA, printre alte tipuri de acvacultură care sunt cele mai benefice pentru mediu și climă.

IMTA poate acoperi numeroase tipuri diferite de sisteme de acvacultură, cum ar fi sistemele de acvacultură terestră (de exemplu, iazuri) și sistemele de țarcuri cu plase (de exemplu, combinarea pisciculturii cu sisteme de acvacultură situate în afara fundului mării și pe fundul mării pentru producția de moluște bivalve și de alge marine). Cu toate acestea, scopul este întotdeauna de a spori sustenabilitatea mediului, stabilitatea economică și acceptabilitatea socială, în cadrul unor abordări holistice și circulare ale economiei.

Sistemele IMTA sporesc sustenabilitatea acvaculturii prin imitarea ciclurilor nutrienților naturali. În aceste sisteme, materia organică care nu este utilizată de o specie, cum ar fi peștii, devine o resursă pentru alții, cum ar fi algele marine și moluștele, care utilizează nutrienții pentru a crește. Eficacitatea sistemului depinde de factori de mediu, cum ar fi nivelurile de nutrienți din zonă, disponibilitatea alimentelor și hidrodinamica.

Există în continuare o serie de provocări în ceea ce privește adoptarea IMTA. De exemplu, în conformitate cu legislația UE, animalele de acvacultură nu pot fi hrănite cu deșeuri, ceea ce înseamnă că cadrul juridic în vigoare invalidează modelele în care peștii sunt combinați cu anumite specii care se hrănesc prin filtrare și specii de minereuri (specii trofice joase, cum ar fi moluștele bivalve și castraveții de mare) care reciclează nutrienții din hrana pentru pești neconsumată și din fecale. Pentru a evalua și a contribui la abordarea acestor provocări, UE finanțează mai multe proiecte privind IMTA, cum ar fi Astral (https://www.astral-project.eu/) și AquaVitae (https://aquavitaeproject.eu/).

În 2020, producția acvaculturii din UE a atins un total de 1.2 milioane de tone, cu o valoare de 3.9 miliarde EUR. La momentul respectiv, principalele specii de acvacultură produse erau midiile marine (19 % din producția totală a UE), păstrăvul curcubeu (17 %), midiile albastre (11 %), stridiile cu cupon de Pacific (9 %), pagelul argintiu (8 %), midiile mediteraneene (7 %), bibanul-de-mare european (7 %), crapul comun (7 %) și tonul roșu de Atlantic (3 %). Aceste nouă specii reprezintă 87 % din producția totală de acvacultură a UE în greutate (CSTEP 22-17-UE).

Produsele de acvacultură din UE sunt produse în conformitate cu standarde înalte de calitate și sustenabilitate, deoarece există un corpus amplu de legislație a UE care acoperă diferite aspecte pe care producătorii din domeniul acvaculturii trebuie să le respecte (de exemplu, legislația privind sănătatea animalelor, bunăstarea animalelor, siguranța alimentelor, siguranța hranei pentru animale, tratamentele veterinare, calitatea apei, legislația privind introducerea speciilor alogene sau absente la nivel local etc.).

Cercetarea pe această temă este în curs de desfășurare. De exemplu, proiectul „Diversify”, finanțat de UE, a identificat ca fiind speciile cele mai importante pentru creșterea diversificării productive a acvaculturii europene Meagre (Argyrosomus regius), Greater amberjack (Seriola dumerilii), pikeperch (Sander lucioperca), halibut atlantic (Hippoglossus hippoglossus), pește-de-mare (Polyprion americanus), barbun (Mugil cephalus). Alte proiecte finanțate de UE analizează, de asemenea, potențialul de diversificare suplimentară a speciilor, inclusiv a speciilor trofice joase [a se vedea AquaVitae (https://aquavitaeproject.eu/)]. Diversificarea trebuie realizată prin recunoașterea cererii de pe piață și a comerțului internațional cu produse alimentare de origine acvatică.

Algele oferă un mare potențial, dar producția în Europa este încă scăzută. În 2022, Comisia a adoptat Comunicarea „Către un sector al algelor puternic și durabil în UE”, așa-numita inițiativă a UE privind algele (https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/ip_22_6899), care vizează deblocarea potențialului algelor în Uniunea Europeană. Comunicarea propune 23 de acțiuni prin care se creează oportunități pentru ca această industrie să se transforme într-un sector solid, sustenabil și regenerativ, capabil să răspundă cererii tot mai mari a UE. Platforma europeană a părților interesate din domeniul algelor, EU4Algae (https://maritime-forum.ec.europa.eu/en/frontpage/1727) urmărește să accelereze dezvoltarea unei industrii europene a algelor și să promoveze algele pentru nutriție și alte utilizări în rândul consumatorilor și al întreprinderilor din UE.

Produsele de acvacultură reprezintă 27 % din consumul de alimente de origine acvatică (acvacultură și pescuit) în UE. Produsele de acvacultură din UE reprezintă 26 % din cele produse de sectorul alimentelor de origine acvatică (pescuit extractiv și acvacultură). Procentul de produse de acvacultură consumate în UE care provin din acvacultura UE este de 37,5 % (bilanțul de aprovizionare, EUMOFA 2022, https://www.eumofa.eu/supply-balance).

Producția totală de acvacultură ecologică la nivelul UE în 2020 este estimată la 74.032 de tone, reprezentând 6,4 % din producția totală de acvacultură a UE [acvacultura ecologică în UE, (EUMOFA 2022, https://www.eumofa.eu/documents/20178/432372/Organic+aquaculture+in+the…)].

În UE-27, cele mai importante țări sunt Spania, Franța, Grecia, Italia și Polonia, cu 70 % din producția de acvacultură.

Țările care contribuie cel mai mult la producția europeană (SEE39) sunt Norvegia (aproximativ 46 % din producția europeană totală), urmată de Spania, Turcia, Regatul Unit, Franța, Italia și Grecia. Aceste șapte țări reprezintă 90 % din totalul producției de acvacultură din Europa. (FAO 2022).

În comparație cu creșterea acvaculturii la nivel mondial, producția UE a rămas aproape stagnantă.

Rata de creștere a acvaculturii piscicole în UE-27 începând din 2000 a fost excepțional de scăzută, acvacultura piscicolă crescând cu 1,1 % pe an (creștere medie anuală), iar speciile de moluște cu 2,8 %. Dacă sunt incluse Norvegia și Turcia, suma totală crește la 4 %. La nivel mondial, creșterea medie anuală a acvaculturii piscicole este de 4,3 %. (FAO, 2022, https://www.fao.org/fishery/en/topic/166235).

Acvacultura de precizie este o abordare sofisticată din punct de vedere tehnologic în sectorul acvaculturii, care vizează încorporarea unor instrumente și metodologii avansate pentru a spori autonomia monitorizării atât a variabilelor biotice, cât și a celor abiotice în cadrul instalațiilor, promovând o gestionare mai eficientă a fermelor. Obiectivul este de a îmbunătăți standardele privind bunăstarea animalelor, de a atenua impactul asupra mediului și de a spori viabilitatea economică a instalațiilor de acvacultură. Acvacultura de precizie urmărește să permită producătorilor să monitorizeze mai eficient și să documenteze procesele biologice inerente instalațiilor lor și se caracterizează prin integrarea tehnologiilor de vârf bazate pe senzori, a metodologiilor de analiză statistică și a tehnologiilor sofisticate de inteligență artificială (IA).